Image Image Image Image Image Image Image Image Image Image

UAP | 29/05/2024

Scroll to top

Top

Despre „hibridentitate” @ Revista ARTA

Despre „hibridentitate” @ Revista ARTA
Doctor

Adriana Butoi este o artistă interdisciplinară care locuiește și lucrează preponderent în Mexic din 2011. Cu o traiectorie artistică de peste 25 de ani și colaborări cu regizori de film și creatori scenici din peste 12 țări, Adriana are licență și masterat în Arta Actorului și Doctorat în Teatru, dar și o specializare la Conservatoire National Supérieur d’Art Dramatique din Paris, unde a fost bursieră în anii 2003-2004. Teoreticiană și practiciană de teatru performatic, Adriana fondează și coordonează, din 2014, HÍBRIDOS laberintorio rizomático, platformă interdisciplinară itinerantă prin care dezvoltă proiecte în domeniul „scenei extinse”, ca cercetătoare și practiciană.

Adriana, căutând informații despre tine pe net, am avut senzația că sunt două Adriana: o actriță româncă foarte populară, care juca prin anii 2000 pe scenele din București și din țară și avea roluri (mai mari sau mai mici) în filme internaționale, respectiv o creatoare străină venită din zona cercetărilor performative, multi- și trans-mediale, cu un interes spre manifestări artistice conștiente (de care teme și probleme, îmi vei spune tu). Par a fi două creatoare, dar și două vârste ale artelor spectaculare. Care e linia din cele două figuri și care ar fi, în cheia acestei metafore a „gemenelor”, povestea ta, pe scurt?

Altfel, un personaj dintr-un serial de Netflix pe care l-am văzut recent se bucura că, prin suma coincidențelor & alegerilor din viața ei, a ajuns în „viața bună”, dar ar fi putut ateriza în multe alte vieți… Ce coincidențe sau alegeri te-au dus în viața de acum?

Am imaginea asta cu mine pe țărmul lacului Bacalar în Peninsula Yucatán, în 2010, înainte să mă mut în Mexic, propunându-mi să creez o școală de viaţă bună. După 12 ani de mexicanitate, încă mai vreau să creez școala asta itinerantă, evident facilitând o pedagogie rizomatică, una care să des-ierarhizeze gândirea și cunoașterea, miceli pentru o devenire tandru ghidată întru deconstrucția și reconstrucția condiției umane înspre bunăstare comună. Devenire în care dulceața utopiilor să poată să respire fără frică aerul schimbărilor epistemice ale timpurilor noastre. Am de gând să schițez coordonatele acestei școli de viaţă bună în cartea pe care o voi asambla în 2024, numită „Mic ghid despre devenire pentru tânărul actant” și care integrează teza mea de doctorat în teatru, „O călătorie în imaginarul androgin. Teatrul magic al existenței”.

Așadar, răspunsul la întrebarea ta e ca linia de fugă care reunește toate coordonatele vieților mele (dinspre Adrianele Butoi în una singură), e devenirea în constantă capacitare și potențare a depășirii tuturor condiționărilor sistemice și epistemice. E, mai ales, devenirea în plină conştiinţă de nevoia de instrumentar divers pentru asta. Am vrut să devin artistă și umanistă și am asimilat tot felul de cunoștințe, cu focus pe specializările actoral-teatrale și cinematografice care mi-au susținut simțirea și potența inter- multi- pluri- trans- umană.

E prima oară, cred, când te întorci în România, după mulți ani, pentru o revenire scenică atât de în forță: Kill the Fucking Bill(s) în Iridescent, festival inițiat de Centrul Național al Dansului București. Spectacolul tău are loc la Teatrul Bulandra, în deschiderea festivalului, pe 2 noiembrie, orele 19:00. Spune-mi, te rog, cine-s acești Bill(s) și cum te-ai hotărât, artistic cel puțin, să scapi de ei.

Bills. Conturi de reglat, note de plată pe lista devenirii mele; performatic, în show-ul ăsta pe Death List Five sunt regizorii de teatru mexican, câteva javre din viaţa mea, Europa, tulpa Butoi, statul, bărbatul, capitalul, istoria, teatrul. Note de plată, conturi, restituiri și reziliență – un proiect de viață în desfășurare.

Am avut acum 5 ani un șoc existențial din cauza unei trădări, o înjunghiere a demnității mele pe „caz” de prietenie. Rezultatul a fost o extragere din habitatul de junglă al breslei noastre și un studiu asupra nucleului obscur al personalității, ceea ce a implicat o deconstrucție a poveștilor din care s-a țesut o asemenea realitate și o săpare adâncă în solul acid al istoriei – pentru a identifica mai precis mecanismele de capcană și manipulare. A rezultat o ghidare conștientă a unui proces de vindecare și curățare a semnificațiilor a ceea ce identificăm ca fiind primordial în devenirea noastră. A mai rezultat și acest demers performativ pe care vi-l împărtășesc pe 2 noiembrie în Iridescent:

Kill the Fucking Bill(s) e prima experiență teatral-performatică a proiectului meu de cercetare HYBRIDyo. Cuentas, restituciones y resiliencia / HYBRIDeu. Note de plată, conturi, restituiri și reziliență din cadrul HIBRIZI labirintor rizomatic, care trasează în diferite formate explorările mele asupra performativității gestului de „a face pace etic cu ceea ce e”, cu o privire asupra istoriei umanitații – între bucuriile și nefericirile ei – și a efectelor ei asupra micropoliticilor. Experiența activează arhivele proiectului de cercetare, stabilind o linie narativă paralelă cu filmul Kill Bill de Quentin Tarantino, și are scopul de a experimenta o răzbunare simbolică împotriva sistemelor care au provocat eșecul utopiilor personale și colective în istorie.

Practic, un spațiu de conferință este transformat într-un spațiu de luptă, un teatru și un deșert; discursul academic se supune astfel unor jocuri de reprezentări care îi permit să-și dezvolte latura cea mai sălbatică și combativă. Kill… e o autoficțiune care își propune să aibă potența performativă a unui manifest personal – despre gândirea rizomatică și „hibridentitatea” unui sine inter.multi.pluri.transcultural… în plină deconstrucție. În spectacol stabilesc diferite relații de sens cu filmul Kill Bill și opun un istoric personal încărcat de frustrări, răni și resentimente acelor acte macropolitice și micropolitice care ne distrug viața – cu dorința de a crea o „narațiune de răzbunare” împotriva realității istorice ca produs al capitalului, și de a obține astfel o stare de satisfacție și armonie.

Ce e HÍBRIDOS laberintorio rizomático? Ce i-ai spune unui cercetător sau practician în arte performative la început de drum – mă leg aici, desigur, și de activitatea ta didactică. Și ce ți-ar fi plăcut ție să fi știut înainte să pornești pe toate aceste coridoare (scriitură, regie, teatru, arhivă, artă video etc.) care converg?

După ce am mâncat multă pâine neagră cu untură de porc în copilăria comunistă și multe teatralități și performativități pe pâinea albă a capitalismului după ’89, am devenit creatoare interdisciplinară și artistă performativă. În practicile mele fac o autopsie a corpului rece al capitalismului și performez o evadare din fișa ideologică a unei femei albe educate în școlile comunismului real, fiică intelectuală și artistă a proletariatului subjugat de comunismele secolului XX și de capitalismele contemporane.  Traiectoria mea academică și vocațională are ca vector principal teatrul și, în același timp, reunește multiple alte coordonate umaniste. Încerc să am privirea unei cercetătoare extrem de participative și să conectez vocațional diferite linii de fugă ontologice.

Odată cu crearea HÍBRIDOS laberintorio rizomático – o platformă interdisciplinară pe care am fondat-o în 2014 în Ciudad de México în cadrul unui congres de Estetici ale Străzii, organizat de Școala Națională de Antropologie si Istorie (ENAH) – mi-am imaginat că este posibil să cercetez, să manifest și să transmit cunoștințe de natură sensibilă în mod itinerant dinspre o platformă de confluență a diferențelor, o platformă deschisă tuturor disciplinelor și viziunilor de a fi persoană și cetățean în lume, viziuni care doresc să-și unească forțele pentru o schimbare epistemică. Această construcție laboratorială a devenit o bucată de interstițiu sau un limb mobil care lucrează la deconstrucția și reconstrucția societală, o fata morgana heterotopică care descentrează și des-ierarhizează gândirea paradigmei istorice totalitare, hetero-normative și patriarhale, mobilizând în același timp practici ale realului și ale simbolicului și coproducând prezență și empatie pentru crearea de communitas.

Utopic și vocațional heterotopică, ambetată absolut de dulceața utopiilor, mă aflu într-un limb ontologic mobil, paradoxal prins în marele proiect universal al diversității și sub forța omogenizatoare a cosmosului. (Auto)poiesisul nu va înceta niciodată să dezbată singularitatea mea pe mesele lumii, iar cercetarea mea formalizată va continua să se înscrie în țesăturile infinite ale performativității. Filozoafa mexicană Miroslava Salcido – cu care am o colaborare filo-performativă – opinează că cercetătorul „trebuie să se folosească de corporalitatea gândirii pentru a permite o cotitură performativă a teoriei, care cere plasticitate intelectuală și substanță critică pentru a se aventura în încercarea mereu eșuată, dar îmbucurătoare de a numi o experiență-eveniment care, încorporată în devenire, ne determină să ne întrebăm nu numai despre natura demersului nostru artistic, dar și despre locul pe care arta îl ocupă ca manifestare a unei vieți a cărei axă gravitațională este corpul”.  (Salcido, 2018)

Așadar, dragi tineri creatori novice ai unui drum de viață bună, nu încetați să deconstruiți și să reconstruiți, să reciclați și să explorați întru up-cycling arhivele trecutului și teritoriile devenirii, să vă afirmați singularitatea și să faceți front comun în fața inevitabilului și ireversibilului, acceptând că totul e impermanent; să vă identificați urgențele, să chestionați și să manifestați despre ceea ce vă apare ca esențial în existența voastră. Găsiți noi spații de libertate dincolo de restricții, reinventați regulile lui homo ludens, în sensul explorării devenirii dincolo de formalizările sistemice, reformulați orice joc existențial moștenit și, în cele din urmă, deschideți o interogație reînnoită a acelui „a fi persoană și cetățean în lume”. A ne povesti viețile devine o necesitate politică care are nevoie de timp și spațiu și cultivarea unei agora pentru a se articula.

Discurs versus luare de poziție, retorică versus persuasiune… Din nefericire lupta de clasă continuă, iar durerea comună împotriva celor stabilite împotriva bunăstării comune (sic!) duce constant la un exercițiu rebel de comunitate, unde poate ceva din ceea ce numim „feminisme” și „mișcări de eliberare socială” poate umple cu tandrețe spațiile establishment-ului falocratic.

Teatralitățile și performativitățile – concepte hibridizante, portaluri de traduceri de coduri ontologice purtând toată savoarea deconstrucției semantice și estetice a multor arhive ale istoriei – depun ouă de realități diverse în acest prezent interstițial al secolului XXI, în experiențele-eveniment însele, ale participanților și observatorilor deopotrivă, toți acționând, de pe poziții diferite, simultan sau în canoane diferite de acorduri, ori chiar fără un acord programat, între părțile acțiunii-performance, întru afirmarea potenței liberatoare și a spațiilor de libertate.

Presupunând că tu ești alta, spune-mi, poetic vorbind, câțiva din oamenii care poți fi. Aș începe eu: eu pot fi femeia roșcată între două vârste, în halat și papuci, care fumează o țigară în scara blocului, femeie cuprinsă brusc de o tristețe incontrolabilă, dar conținută cu stil…

Sunt – în potență – o bruja care arde răutatea lumii pe ruguri mici și pe unde apucă. Sunt – în potență – o vindecatoare cântând icaros (cântecele tămăduitoare ale nativilor shipibo din Peru) într-o ceremonie de ayahuasca într-o noapte de lună prietenoasă. Sunt – în potență – o psihoterapeuta într-o cameră albă pe pereții căreia vizitatorul poate, în nevoia acompanierii în procesul de autocunoaștere și vindecare, să-și proiecteze nevoile și aspirațiile și confuziile și speranțele și să-și strige și susure ofurile. Sunt – în potență – o bucătăreasă care gătește delicii din materiile cele mai simple pentru a hrăni altruismul și credința în mai bine. Sunt – în potență – o mamă bună a multor copii mari și mici, însoțită de un bărbat căruia nu i-am văzut niciodată fața. Sunt – în potență – Orlando, și beau un ceai transcendent și iridescent cu Virginia Woolf la o terasă pe Strada Viitorului. Sunt – în potență – un călător intergalactic cu chip de foc și drept de vizită pe steaua Sirius. Sunt – în potență – ceea ce sunt și devin.

Cum arată laboratorul din spatele muncii tale? Cum te joci în faza de „pre-” a demersurilor tale?

După câtă teoretizare și filosofare vedeți că încape în butoiul ăsta al sufletului meu rebel cu capac intelectual, tot mai încape să vă spun că fac parte dintre cei care se reorganizează și se antrenează în permanență pentru a face pași reali între pragurile, interstițiile și limburile practicilor inter- și transdisciplinare. Memoria mea spațială coabitează cu istoria și cu memoria creatorilor antecedenți si contemporani mie într-un interstițiu al experienței-eveniment (acontecimiento, în spaniolă), creatorii fiind pentru mine producători de diverse prezențe performative și arhivări ale unei istorii reale a relației spațiu-creație. Faza „pre” a demersurilor mele performative e cercetarea în baza urgențelor mele de manifestare – pentru compensarea realității cu gesturi care să canalizeze o posibilă armonizare și terapie colectiva. Poate sună naiv și hippy, dar e cât se poate de posibil – și prin urmare real – procesul cu beneficiile lui.

Să revenim la Kill the Fucking Bill(s). Mai are, în opera ta (de actriță), „frați” sau „surori” – dintre cei foarte apropiați? Vreun contrariu sau vreun revers? La ce să se aștepte, emoțional, spectatorii?

Acum exact 10 ani am performat într-un spectacol al lui Alberto Villarreal, un dramaturg și regizor mexican de teatru post-dramatic, Latura B a materiei, și acolo s-a gestat în mine necesitatea de a integra și în același timp dezintegra prin gesturi performative autonome toată visceralitatea materiei teatrale și a acelei infrastructuri emoțional-teatrale formalizată în edificiul teatral. Au urmat tot felul de gesturi care au afirmat nevoia mea de a ieși din schemele vechi ale teatrului și a face diferența între retorica discursului și persuasiunea trăirii în corp a extra-ordinarului pe care ne străduim să-l dăruim publicului în pachet catharctic. Am dărâmat al patrulea perete al edificiului teatral și l-am luat la trântă și pe Tespis și pe toți corifeii domeniilor puterii, cristalizând în practici teatrale și intervenții performatice care să permită hibridări multiple, dar și activarea publicurilor înspre manifestări punctuale ale micropoliticilor.

Povestește-mi ceva memorabil de la repetițiile spectacolului, eventual ceva din care să-l cunoaștem un pic și pe Anacarsis Ramos, co-regizorul și dramaturgul spectacolului în care performezi.

Aici răspunde Anacarsis: Spectacolul a însemnat să repetăm o serie de mecanisme de apropriere pop, ca un parazit care are nevoie de corpul altcuiva, am spus o poveste de viață prin pervertirea unei structuri existente, a unor imagini și simboluri care nu erau ale noastre. În același timp, ca dramaturg, mă simt ca un parazit care ia lupta foarte personală a Adrianei și găsește o modalitate de a introduce propriile preocupări și mici bătălii pe tot parcursul, chiar și în părțile cele mai intime și pornografice ale poveștii. În procesul de repetiții, ceea ce a fost cel mai interesant (și solicitant) pentru mine ca regizor a fost să dialoghez cu ideea de „personayo”, „personaeuconceptul și poziția Adrianei Butoi față de ficțiune, pe care am înțeles-o în linii mari ca pe un manifest care cere să nu spună nimic în piesă cu care să nu se simtă profund conectată și afiliată, precum și să lase mult spațiu pentru improvizație și intervenția textului viu. Această poziție a însemnat să analizez și să modific constant harta forțelor care se stabilește în mod normal la repetiții, unde, fie că o spunem sau nu, dramaturgul și regizorul rămân marii deținători ai puterii prin discurs. Ceea ce m-a interesat cel mai mult la această muncă a posteriori este faptul că este un mod de a genera discurs politic și estetic prin intermediul actului și al spectacolului.

Ajută-mă să completez, firește, îți cer să fii subiectivă: cel mai bun remediu pentru singurătate este…; nu există artă fără…; iridescența poate fi…

Cel mai bun remediu pentru singurătate este munca sensibilă și contemplarea multidimensionalității existenței în „haosmos”. Pare abstract, dar e real și aduce beneficii. Recomand.

Nu există artă fără transcendență.

Iridiscența poate fi un stop cadru ca ăsta dintr-o povestire veche a mea numita „Androgin sau Rendez-vous cu zdrăngăneli ochite”:

(…) Ah, trebuia să-și dea și cu ojă, ar fi putut s-o facă în timp ce dormea el, dacă n-ar fi adormit pe părul ei. S-o sune pe patroană pentru confirmare… și scările astea care nu se mai termina… și unde găsește ea un taxi în cartierul ăsta?! De undeva de la primele etaje se aude o muzică clasică. „Parcă ar fi pe vremea perucilor pudrate…”…Iese din blocul turn, și se uită îngrijorată dreapta-stânga. De sus plouă cu găleata. Își pune gluga. Un taxi vine în viteză și aruncă înspre ea o jumătate de baltă care i se oprește în față. Stop-cadru.

Senzația asta cunoscută îi apleacă puțin capul într-o parte. Privește perplexă în spatele propriilor iriși și vede venind prin ea o bilă de lumină cu coadă. Simte așa ca o stare de suspensie. Nu știe ce se-ntâmplă cu ea. Își pune mâna cealaltă pe față și-și afundă lent dinți, limbă, obraji, frunte, gură, urechi, nas și ochi în căușul ei. Simte așa ca un fel de plăcere nesfârșită… așa ca o fericire… ce-o fi?! Își amintește de bărbatul acela din blocul turn. Parcă ar ține capul lui în mână. Ciudat. E bine. E în sfârșit bine.

Deschid ochii și mă duc înspre ușă. Prin cercul din mijlocul ușii văd un băiețel cu degetul încă lipit de sonerie care-mi întinde o mânușă verde. „E a d-voastra?”. Am o senzație de déjà-vu. Bineînțeles că era mânușa mea, dar nu înțelegeam ce caut în camera asta. Îmi pun mânușa pe mână și scot capul pe fereastră. Sunt în vârful unui bloc turn. Un taximetrist își oprește brusc mașina galben cu negru în fața trotuarului și-și lovește violent ceafa de 5 ori. „A dracu’ albina!”. Stâlcește între degetele butucănoase trupul dungat al albinuței. „Uite că n-a lăsat acu’!”, zice el satisfăcut. Între timp băiețelul a ajuns în fața mașinii și desenează ceva pe capota prăfuită. Aș vrea să văd ce. Cobor?! Parcă se vede și de-aici. Mă aplec mult peste pervaz și-mi privesc alb ochiul cum pică-n gol. Întind lent mâna să-l prind; ochiul e ținut în suspensie de privirea băiețelului. Mâna îl prinde între degete cu unghii înroșite; de la radioul taxiului se aude o muzică barocă bruiată de alte frecvențe. Ca și cum degetul butucănos al taximetristului caută insistent punctul g al cutiei de radio. Un fel de surâs îmi înflorește gura.

Băiețelul mă privește fix în ochiul dintre degetele mele cu unghii înroșite și dă din cap a confirmare.

Simt așa ca un fel de fericire. Ciudat. Parcă am mai simțit asta. Simt că sunt puțin în întârziere.

Cobor.

Am ajuns în fața blocului turn. Privesc cu îngrijorare dreapta-stânga. Băiețelul a dispărut cu tot cu taxi. De sus plouă cu găleata. Las ploaia asta să cadă peste mine. Părul mi se lipește de tâmple. Parcă am mai simțit asta. Deschid ochii și văd două curcubeie care se împletesc deasupra blocului turn. Fac câțiva pași în spate să le văd mai bine dansul. Simt un jet puternic care mă izbește în spate. Mă dezechilibrez. Cad. Frână bruscă. Ciudat. Parcă aud o oglindă care se sparge. Curcubeiele pulsează împreună. Din ce în ce mai lent. Ca o bătaie de inimă. Ciudat. Se aude o sirenă de ambulanță.”

E 2 noiembrie, ora 18:50. Mai ai 10 minute și intri pe scenă. În cap îți răsună primele versuri dintr-o piesă. Care? Și, mai ales, îți apare în fața ochilor un chip de departe, poate de mult nevăzut, și-ți urează baftă. Cine…?

 Qué será será, Wax Tailor… What will be will be

O văd pe Adrianuța aia mică trăgându-și mucii, cu ochi mari și umezi, curioși și veseli, și părul transpirat pe frunte de atâta alergat dupa himere, adâncindu-se în padure în căutarea unui luminiș unde să-i bată soarele bun pe chipul ei deja matur.

Mulțumesc, Adriana.

Kill the Fucking Bill(s) în deschiderea Iridescent. 2 noiembrie, 19:00, Teatrul Bulandra.